Japonie de gaijin

Cum mama a decis sa ne schimbam aragazul si cum mesterii din Romania nu mai sunt ce erau si nu ai cum sa-i mai intorci pe aia buni din strainatate, am ajuns sa stam fara aragaz functional jumatatea aceasta de zi. Asta inseamna ca nu am apucat sa-mi fac ceai. Cerul a cazut, pamantul s-a despartit si raurile s-au umplut de sange... cel putin mie asa mi s-a parut. Eu fara ceai jumate de zi este tortura pura, asa ca in spirit de autoconservare, incerc macar sa scriu un articol despre ceai, in scopul uitarii durerii de a nu-l bea.

Ceaiul negru e urmatorul la rand acum.

Cateva cuvinte despre cum se face si dupa acea zic ceva ceva despre relatia mai degraba rece dintre japonezi si ceaiul acesta.


Dupa culegere, frunzele sunt semi-uscate suflandu-se aer pe ele, dupa care ceaiul este lasat sa oxideze sub conditii controlate de temperatura si umiditate (i se spune fermentatie, dar procesul de fermentatie nu are loc de fapt, asa ca denumirea este folosita abuziv). Nivelul de oxidare determina calitatea ceaiului. Ceaiul incepe oxidarea inainte de a fi rulate frunzele, deci momentele petrecute intre etape sunt foarte importante pentru calitatea acestuia. Dupa ce se termina oxidarea, frunzele sunt uscate complet pentru a opri procesul.

In final, frunzele sunt sortate in functie de calitate, pe marimi (frunze intregi, rupte, praf) si in functie de alte criterii prestabilite.


Dupa cum am zis mai sus, ceaiul negru nu prea are trecere in Japonia.

Ceaiul negru a fost crescut in Japonia inca din 1874, dar cantitatea a fost mica si a fost considerat mai mult o curiozitate decat orice altceva. Chiar si dupa ce a fost adus de catre o expeditie care a fost in India, s-a ajuns la concluzia ca ceaiul negru japonez este inferior celor din regiunile obisnuite in care acesta creste.




Printre cele mai cunoscute ceaiuri negre, si si printre cele mai greu de gasit este Shizuoka Black Tea, numit dupa regiunea din Japonia de unde se culege. Vine de pe o plantatie care il prodce din.