Poate ca ar fi corect sa spun ca unul din momentele de cotitura din viata mea a fost acela in care m-am hotarat sa merg la ore de karate. Sau poate mai bine as spune cand mama m-a convins sa merg, sa vad cum e, fiindca altfel "cand o sa fii mare nu o sa te las sa mergi in cluburi". Mi-o trebuit inca 12 ani de la acel moment sa-mi dau seama ca daca ar fi fost doar pentru a primi permisiune sa ma duc in club, mi-am cam irosit timpul si ai mei banii cu orele de antrenament, fiindca nu prea stiu ce-i ala.
In schimb, am avut parte de 8 ani de antrenament care mi-o schimbat perspectiva asupra vietii. Lucru de care, din nou, m-am lamurit mult mai tarziu. Am inceput la varsta de 5 ani, intr-o sala nu prea departe de apartamentul bunicilor mei si 3 zile pe saptamana, luni, miercuri si vineri, mergeam la antrenamente. Pana cand mi-am dat examenul de prima centura, cea alba.
La scurt timp dupa, sala de antrenament a ars, datorita unei tigari nestinse corespunzator si am intrerupt antrenamentele 1 an, nestiind daca antrenorul pe care l-am avut mai putea continua orele. In fine, dupa un an, dupa ce parintii probabil au mai iscodit zona, am revenit la ore, observand ca elevi care au fost mici in grad ca mine au avansat 2 centuri. M-am ambitionat si am lucrat din greu, fara sa stiu ca antrenorul nu mai putea continua si dupa inca 3 luni m-as lasa din nou de ore.
Din fericire, un prieten din generala a adus vorba de antrenamentele lui de karate, pe care le facea, spre norocul meu, chiar la noi la scoala. Asa ca m-am alaturat, dupa ceva misto din partea unor colegi care faceau si ei karate si nu puteau pricepe cum de aveam eu centura galbena. Si am continuat antrenamentul pana in clasa a 7-a cand datorita unor persoane am fost nevoita sa intrerup, de tot, ce imi placea sa fac asa de mult.
Am invatat multe, mi-am facut ceva prieteni si am si castigat o medalie (pe care sincer nu o prea iubesc, din cauza ca am fost fortata sa merg la competitie). Problema pe care am avut-o a fost cu invatarea spirituala. Aceea a lipsit cu desavarsire.
Cred ca sensei a avut o problema cu faptul ca eram prea mici, la inceput, sa ne invete lucruri prea "spirituale" de frica neintelegerii, dar daca nu incepi de mic, atunci karatele intr-adevar isi pierde intelesul de arta martiala si devine doar o modalitate de a invata sa te bati. Pe cand, scopul karate-lui nu e deloc acesta.
As dori sa ofer un scurt citat din cartea lui Chuck:
A te cuceri pe tine insuti este un proces lent si adeseori dificil, dar el poate fi realizat prin mentinerea disciplinei si prin cultivarea respectului fata de propria persoana si fata de ceilalti.
Asta e problema pe care am avut-o, inca de cand am crescut destul de mult incat sa imi dau seama ce as dori de la aceste antrenamente. Disciplina in timpul orelor, desi de cele mai multe ori satisfacatoare, nici nu se asemana cu ce imi imaginam eu ca ar trebui sa fie. Din dorinta de a se apropia de noi, sensei ne lasa sa-i spunem pe nume, lucru care, cel putin din punctul meu de vedere, i-a redus din autoritatea pe care putea sa o impuna.
Niciodata nu ne-a fost explicat faptul ca in karate incerci sa lasi lupta ultima, cand chiar nu mai poti rezolva o problema pe alta cale. Nu am fost invatati sa meditam. Examenele se treceau destul de usor si nu exista nici pe departe un test de maturitate. Vedeau cat de bine stiai sa executi un kata, cat de bine stiai sa dai un pumn si gata.
Nu stiu daca in alte dojo-uri a existat aceasi situatie, dar stiu ca in al meu, ma deranja. Din pacate, nici nu prea stiu cum s-ar putea schimba situatia, fiindca nu stiu sistemul din interior sa imi dau seama cum functioneaza. Nici nu stiu daca lumea ar dori ca situatia sa se schimbe. Adica majoritatea elevilor sunt baieti si par a fi foarte multumiti de ceea ce invata. Fetele, foarte putine si ele, se lasa destul de repede, la varste mici, cand incepe sa loveasca pubertatea, din cauza ca "a fi batausa" nu e sexy si feminin fara sa isi dea seama ca nu a fost niciodata vorba de "bataie", cel putin nu exteriorizata.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu