Japonie de gaijin

Cum probabil ca am adus aminte, cartea este formata dintr-o serie de interviuri pe care Murakami si o serie de asociati le-au luat celor care au fost afectati de atacul terorist cu gaz sarin din 1995. Spre deosebire de relatarile mass media, Murakami a incercat sa dea voce experientei personale ale celor afectati si sa-i contureze individual, nu ca o gloata afectata. Fiecare a avut grade diferite de afectare, fiecare s-a recuperat in mod diferit, fiecare a avut o alta reactie emotionala la ce s-a intamplat si fiecare merita auzit si inteles.

Temele centrale ale cartii, care reies din purele relatari, fara a recurge la o voce narativa explicita sunt legate de izolare, lipsa de comunicare, munca si individualism, mai gata toti fiind nemultumiti de modul in care serviciile de urgenta au reactionat la problema.

Interviurile s-au desfasurat pe o perioada de aproape un an, fiind inregistrate pe caseta dupa care transcrise si editate (uneori chiar si de 5 ori la rand, la cererea intervievatului.) La inceputul fiecarui interviu exista o parte in care intrebarile sunt personale, dandu-i lui Murakami posibilitatea sa isi inteleaga conlocutorul mai usor.

Chiar daca cartea este formata din vocile a zeci de indivizi, dupa cum am mentionat, tematica generala reiese din modul in care toti vorbesc intr-un cor social, dezvaluind mentalitatea societatii japoneze.

In primul rand m-a impresionat faptul ca autorul zice ca multe femei nu au raspuns solicitarii de itnerviu din cauza ca nu le-a dat voie familia. Unul din interviuri chiar a si fost scos din carte dupa ce familia fetei care l-a dat s-a impotrivit. Drept pentru care auzim mult mai multe despre experienta barbatilor in respectivele momente.

Se observa foarte clar cultura muncii si orelor suplimentare arhicunoscuta in Japonia. Din cauza ca atacurile au fost dimineata multi dintre cei afectati erau navetistii care-si faceau drumul spre servici. Multi dintre ei, desi clar afectati, si-au continuat drumul spre serviciu si au inceput chiar sa si munceasca si nu au ajuns la spital decat dupa ca un coleg sau sef au insistat. La fel de multi dintre ei s-au intors inapoi la munca dupa mult prea putin timp, cand inca existau efecte fizice ale intoxicarii, dar pentru unii, care ajungeau la servici cu 1 ora jumate inainte de a incepe programul idea de a sta "fara sa faca nimic" nu le placea asa ca s-au externat, desi sufereau de oboseala cronica chiar si inainte sa aiba loc atacul.

De asemenea se putea vedea clar starea de alienare a populatiei, care nu se ajuta reciproc, nu intreba pe nimeni de unde ar veni mirosul innabusitor respectiv, etc. Unii oameni au lesinat si erau intinsi pe podea, dar navetistii, cu doar cateva exceptii, nu le dadeau nici o mana de ajutor si asteptau interventia angajatilor serviciului de metro.

Desi nu cred ca e o problema tipica japoneza, sincer nu stiu cum as fi reactionat intr-o astfel de situatie. E mai bine sa stai sa ii ajuti pe altii care au probleme clare de sanatate sau sa iesi la suprafata sa incerci sa te salvezi? Nu stiu, sincer.

Cartea se termina cu un eseu a lui Murakami in care critica modul in care a fost administrata tragedia si modul in care media a inceput sa prezinte "binele" care se bate cu "raul" si "noi" contra "lor".

Sincer, am inceput sa citesc cartea inaintea dezastrului de la Clubul Colectiv din Bucuresti si am vazut multe asemanari intre modul in care s-au comportat atat oamenii cat si autoritatile in cele doua momente si am gasit multe puncte comune. Oameni care s-au dus inapoi sa-i salveze pe altii, ambulante care au ajuns tarziu si greu, doctori care au fost supra-solicitati in fata unei probleme pe care nu erau pregatiti sa o rezolve si media senzationala care incerca sa gaseasca lucruri si mai de prost gust sa publice, doar doar mai prind cativa cititori/spectatori.

Poate nu e doar o realitate japoneza, ci o realitate umana